Dupa ….mine

Am fost purtata dupa moartea mea, am fost purtata nu intr-un loc inchis, ci-n nesfarsiri de eteric vid. Nici gand sa ma las coplesita de aceste zari deschise in toate sensurile, cat vezi cu ochii, prin cer instelat…si tot ce in calendarul secret al meu imi dorisem sa devin si strangand totul, calitatile, vietile, ultimul refugiu, imi croiesc carapace.

Pe acest nucleu, manata de manie, dar de o manie curata, integrala si rece, m-am pornit sa o fac pe arbitrul…intre nepasare si cruzime…ce voi alege?

Un joc de lumini si umbre este intreaga mea viata, si fara sa imi dau seama scriu si viata si altor oameni, care, la fel ca si mine isi traiesc clipele in extremul absolut al mortii. “Moartea cea mai adanca si mai organica este moartea din singuratate, cand insasi lumina este un principiu de moarte” spunea  Cioran, si nimic nu poate fi mai adevarat.

Pentru cei care se intreaba de ce am ales subiectul acesta, imi dorecs sa stici ca, poate …atunci, candva am fost pasionata de asa ceva, dar…nu incerc sa subliniez simbolismul mortii ci mai degraba firea omului cand intampina acest sfarsit de “spectacol” invatisat pe scena vietii.

Nu caut sa imi gasesc moartea sau sa aflu adancurile ei, ci mai degraba sa dezgrop adevaratele simtaminte legate de acest subiect pe care le dobandeste omul pe parcursul unei existente.

~ de Aimee pe februarie 23, 2009.